Strigoiul postfunerar are un rol esential in mitologia romaneasca. Credinta in strigoi si in necesitatea distrugerii acestuia este una dintre cele mai persistente si productive sub aspect narativ. Originea mitului strigoiului vine din doua conceptii: cea despre o trecere progresiva de la viata la moarte si cea despre raportul dintre trup si suflet: sufletul nu paraseste trupul in timpul vietii, iar dupa moarte, acesta se desprinde definitiv doar cand corpul putrezeste. Un trup care nu putrezeste inseamna, asadar, ca e un strigoi – care nu este altceva decat un mort anormal, care nu reuseste sa se desprinda de trup si sa se duca in lumea de „dincolo”.
Exista si vii anormali, strigoi in viata, care au capacitatea de a a-si desparti sufletul de trup, pentru a pleca intr-o calatorie in care iau, uneori, forma animala. O credinta esentiala in mitologia romaneasca este cea potrivit careia lumea este impartita in doua mari sectoare, o lume a celor vii, respectiv o lume a celor morti. Dar exista intre cele doua un spatiu intermediar, al tranzitiei, de unde intoarcerea este posibila.
Strigoiul se hraneste cu forta vitala pe care o fura din comunitatea sa, care, fiind amenintata, va pune in actiune ritualuri de distrugere a raului. In mitologia romaneasca, exista o categorie specifica de ritualuri – care nu mai previn, ci distrug raul deja existent. Acestea se pun in practica daca se manifesta semne ca defunctul ar fi strigoi: probleme cu recoltele, cu animalele, fecunditatea, sau multe morti succesive. Dupa ce este descoperit strigoiul, se deschide mormantul pentru a observa dovezile: conservarea cadavrului, pozitia sa anormala in sicriu, sange in sicriu, gura rosie, dinti ascutiti sau foarte marunti, alt par si unghii crescute peste cele vechi, coada, copite in loc de picioare. Daca descoperirea strigoiului ridica probleme, mitologia romaneasca propune urmatoarea traditie: un om pe un cal alb sau negru (cateodata un taur) trece peste mormintele din cimitir: mormantul peste care refuza sa treaca animalul este al strigoiului. Acum se pun in practica diverse ritualuri de distrugere, foarte asemanatoare in timp si spatiu. Se infinge un piron, o andrea, o frigare inrosita in foc, un par de stejar, cui, cutit in inima, inima se arde si cateodata, se bea cenusa de catre cei afectati de strigoi. La fel, se infige un ac sau alt obiect ascutit in cap, dupa care se taie si se aseaza la picioare. Alteori li se infig mortilor trei surcele in spate. De altfel, acest ritual de introducere a obiectelor ascutite este cel mai important: se pune in aplicare cateodata imediat dupa moarte – in scop preventiv. Diferente exista intre obiectele respective, care pot fi delicate –acul, sau agresive – piron, frigare, par, etc.
Acest lucru arata existenta a doua atitudini opuse ale indivizilor fata de morti: pentru unii, mortul este un dusman ce trebuie distrus, pentru altii, trebuie respectat si ajutat sa treaca cu succes spre cealalta lume si protejat de posibile influente malefice.
In mitologia romaneasca, se incearca impiedicarea miscarii maxilarelor mortului – care cauzeaza alte decese, prin legarea gurii defunctului, punerea unei monezi sau a unui ciob de sticla sau pietre in gura, se aseaza un bulgare de pamant sub barbie, sau o bucata de lemn pe care sunt gravate trei cruci. O alta metoda – intalnita, de altfel, din neolitic si intalnita in toata Europa – este inhumarea trupului pe burta, cu gura spre pamant.
Exista si unele rituri impuse de crestinism – care a respins aceste procedee agresive – cum ar fi invocatia divina, semnul crucii, agheasma, deschiderea mormantului si depunerea unei formule scrise de dezlegare pe pieptul defunctului.
In mitologia romaneasca, exista nopti in care strigoii au putere si pot iesi din morminte pentru a-i persecuta pe cei vii: de aceea este esentiala cunoasterea ritualurilor de aparare in cazul in care un strigoi incearca sa patrunda in casa: ferestrele trebuie oblonite, caci strigoii aleg casele luminate, nu trebuie sa se raspunda decat a treia oara la o strigare de la poarta, caci poate fi un strigoi. In noaptea Sfantului Andrei – cand strigoii au cea mai mare putere si revin in sate, poarta lupte nocturne, incearca sa intre in case (in mitologia romaneasca), trebuie consumat usturoi, unse ferestrele, usile, gura cuptorului, portile si alte obiecte din gospodarie cu aceasta planta. In anumite parti ale Romaniei, se crede ca in noptea Sfantului Andrei nu trebuie sa se doarma, de aceea oamenii isi petrec timpul spunand povesti pana dimineata.
Ceremonialul infaptuit pentru impiedicarea intoarcerii mortului mai cuprinde in mitologia romaneasca si alte practici rituale: acoperirea oglinzilor, rasturnarea vaselor cu fundul in sus, inchiderea ochilor mortului; se dau ca pomana lucrurile mortului (care se vor transfera simbolic lui in lumea cealalta), se pune o lespede sau o piatra pe mormant. Mormintele celor banuiti de a fi fost strigoi sau vrajitori in viata se acopera cu pietre si cu vreascuri carora li se da foc – element distrugator si purificator. Unele elemente ale ritualurilor atesta o mostenire dacica: jocurile de priveghi si ospatul ritual – jocurile avand rolul de a afirma puterea vietii si de a marca hotarele ce despart viata de moarte.
In mitologia romaneasca, credinta in strigoi incepe cand omul se simte amenintat, atunci cand presimte ca risca sa-si piarda siguranta, cand, in fata amenintarilor exterioare, modurile de explicare ale evenimentelor si modurile de actiune in vigoare se dovedesc a fi ineficiente. Explicatia oferita de mitologie ii permite omului sa actioneze, sa devina agentul destinului sau. Situatia in care se afla oamenii chinuiti de un strigoi se desfasoara in domeniul anormalului, in care ordinea naturala a lucrurilor este perturbata, iar ritualurile trebuie sa inspire incredere. Increderea in ritualuri provine din lipsa de eficacitate a altor practici autorizate, ritualul este un ultim recurs in clarificarea unei situatii intolerabile.
