Nu a fost prima data cand m-am apropiat de figura si ideologia lui Arthur Schopenhauer. Citisem anterior o selectie a textelor sale din Parabole, aforisme si comparatii si Aforismele sale despre arta de a sti a trai, care reprezenta cel mai lung eseu din Parerga si paralipomena. Ca in atatea alte ocazii, insistenta mea nu se datoreaza unui devotament admirativ, ci curiozitatii de a intalni un personaj extrem, neaparat contradictoriu.
Tocmai am citit Conversatii cu Schopenhauer, care este o abordare a filosofului german (desi nu se simtea incadrat in acea apartenenta nationala si era mai in ton cu alte culturi, precum engleza), prin numeroase marturii. Parca ni s-ar fi dat materia prima pentru o eventuala biografie, desi introducerea lui Luis Fernando Moreno Claros ar putea functiona, cel putin intr-o versiune neexhaustiva, ca atare.
In lucrarea sa, Schopenhauer s-a confruntat cu ceea ce el numea „filozofii intunecati” ai vremii, inclusiv Hegel. Am crezut ca filosofia este o disciplina de a gandi la viata; dar acele ganduri, in el, nu erau deloc magulitoare. Se intreba: „De ce viata nu este nici frumoasa, nici buna, ci o vale de lacrimi sau o colonie penala?”
Intr-o scrisoare catre Goethe, el spunea: „Un filozof este acela caruia nu se teme sa infrunte adevarul, acela care nu tine nicio intrebare in inima si isi asuma consecintele care pot aparea din raspunsuri”. Adevarul a fost gasit in elaborarea a ceea ce era sigur ca este un nou sistem filozofic si care a fost tradus in cartea sa Lumea ca vointa si reprezentare., pe care l-a publicat in 1819, desi a fost nevoie de zeci de ani pentru ca importanta sa sa fie recunoscuta. El spunea in acea carte ca: „Vointa este un impuls orb, fara cunoastere. Vointa este un „ce” necunoscut, „lucru-in-sine” al lui Kant. Realitatea este creata de subiectul care o reprezinta. Si, de-a lungul vietii, a explicat oricui era interesat de ea: „Lumea este reprezentarea mea, cea a creierului meu si cea a tuturor celorlalti semeni cerebrali. Realitatea pe care o vedem nu este cea reala.”
Schopenhauer s-a declarat categoric pesimist. Conectandu-se cu budismul pe care il admira atat de mult, viata pentru el era egala cu suferinta: „Mai bine mi-ar fi fost sa nu ma fi nascut. Fericirea si fericirea constituie stari ocazionale, efemere si fictive. El credea ca lumea noastra este cea mai rea dintre toate lumile posibile. „Vointa este problema, sursa tuturor relelor. Renuntarea la dorinta este solutia.” El a vorbit despre dulceata caracterului celor care sunt impregnati de adevaratul spirit al budismului cu care se confrunta cu ofense, umilinte si rani. De asemenea, credea in compasiune: „Cand imi este mila de cineva, potolesc rana comuna”. Opera sa a fost considerata un fel de evanghelie laica: „Sfantul care reuseste sa intrezareasca esenta vietii este capabil sa anuleze vointa”.
In mandria lui, a considerat ca filosofia lui era cea mai bine exprimata si cea mai adevarata din toate timpurile. Era convins ca a rezolvat ghicitoarea lumii. Unul dintre vizitatorii sai i-a sfatuit: „Trebuie sa-mi citesti toate lucrarile, sa nu ratezi niciun rand din ele. Nu m-am repetat niciodata”. A avut norocul sa traiasca toata viata din venituri si, prin urmare, sa nu fie nevoit sa depinda de o slujba didactica pe care o dispretuia: „Nu scriu pentru profesorii de filozofie pe care ii bateau”. Pe toti ii considera ostatici ai statului.
Schopenhauer credea ca fericirea este o himera si credea doar ca cineva poate fi cat se poate de nefericit. Totusi: „Voi avea intotdeauna dreptate cand spun ca ar fi mai bine daca aceasta lume nu ar exista”. Nu credea in progresul fiintei umane: „Sunt regresii si chiar momente in care se cade inapoi in cea mai absoluta barbarie”. Nici nu se astepta la ceva bun de la revolutiile populare. Desi toata lumea l-a descris ca pe un mizantrop, el a afirmat: „Nu am nimic impotriva omului, dar am ceva impotriva vietii; Sunt pesimist, dar nu mizantrop”. Iar cand l-au intrebat daca barbatul este bun, el surprinzator — cel care, pentru a-i insulta cainele iubit, l-a numit „omul”—, a spus: „Eu raspund ca da, raspicat; Cel putin se poate.” In orice caz, el si-a simtit independenta ca fiind unul dintre punctele sale forte.
Ideile sale ar putea fi influentate de experientele sale biografice, cum ar fi sinuciderea mai mult decat posibila a tatalui sau cand era adolescent. A vorbit despre el cu recunostinta, in ciuda faptului ca l-a facut sa promita ca isi va continua profesia de comerciant. Mama lui l-a salvat de la a-si tine promisiunea si totusi el a dispretuit-o fara rezerve. Ea a considerat ca s-a casatorit cu tatal ei pentru a prospera. Si este ca una dintre cele mai notorii caracteristici ale lui Schopenhauer a fost misoginia sa. „Casatoria este pedeapsa pe care femeile o pun barbatilor pentru pofta lor, incarcarea lui cu copii va fi sentinta care il va lega de ea pe viata”, a spus el. Sau: „Cine se casatoreste este pierdut pentru lume, isi sapa propriul mormant”. Cu toate acestea, este posibil ca, daca nu ar fi fost respins ca tanar, sa fi cazut el insusi in aceasta „capcana”. Ceea ce este mai putin probabil este ca si-ar fi dorit sa fie tata: „Trebuie sa te abtii de la a aduce urmasi in iadul lumii”. Inainte de a muri, parea sa aiba un moment de recunoastere fata de acele fiinte care, in ochii ei, reprezentau mereu dispretul pe care il simtea pentru mama ei: „Cred ca atunci cand o femeie reuseste sa iasa in evidenta din multime, sau mai bine zis, sa se ridice deasupra. ea, atunci ea creste fara intrerupere, si mai mult decat barbatul, caruia varsta ii pune o limita”.
Schopenhauer avea un caracter puternic care a explodat atunci cand a considerat necesar sa se impuna impotriva afrontelor lumii. Astfel, cand era inca tanar, si-a pierdut cumpatul cu o comadre care coasea si vorbea neincetat la usa apartamentului sau. A impins-o pe scari in jos. Ranile lui l-au condamnat sa o despagubeasca pe viata. Acest personaj s-a imbunatatit in ultimii ani, coincizand cu recunoasterea muncii sale, care l-a impacat in mare masura cu imprejurimile sale.
Era un fan al lui Rossini. Inainte de a manca, canta la flaut. Mai tarziu, chiar daca ningea, mergea doua ore in aer liber, in care mediu, spunea el, ii veneau cele mai bune idei. In timpul plimbarilor sale nimeni nu a putut sa tina pasul cu el. Nu s-a uitat si nu a salutat pe nimeni. A mancat si a luat masa afara, in acelasi han foarte scump. Intentiona sa preia mereu conducerea discutiilor si sa fie admirat. A vorbi si a avea un public care l-a ascultat cu rapire a fost ceea ce l-a multumit cel mai mult. In conversatia sa, el a raspandit multa inteligenta si ascutire.
Cei care l-au cunoscut l-au descris fizic astfel: „Ochii lui stralucitori albastru-gri, ochii lui Jupiter”. Isi iubea pudelul: „Daca nu ar exista caini, nu as vrea sa traiesc”. Stia latina, greaca, engleza, italiana si franceza; de asemenea, spaniola si astfel putea sa-l citeasca pe Baltasar Gracian, pe care il admira in mod deosebit si pe alti autori pe care ii placea sa-i citeze. Intotdeauna si-a dorit sa aiba dreptate, ingamfarea lui, dispretul fata de fiinte umane, era, uneori, nemiloasa: „Nu mai vorbi cu mine. Sunt prea cult pentru tine.” Desi, la fel ca oricine a creat ceva remarcabil, a experimentat distanta dintre sinele cotidian si concentrarea inspirata, punctuala si recordabila: „De multe ori ma minunez ca am facut toate acestea, pentru ca in viata de zi cu zi si in viata obisnuita, nu se aseamana cu cum este in acele momente inalte ale productiei”.
In conceptia platita pe care o avea despre sine, era uneori loc pentru o oarecare smerenie: „Am invatat ce este un sfant, dar nu sunt un sfant”, poate pentru ca s-a recunoscut in reactii de neplacut. Despre felul lui de a-si trata asistenta, se spunea: „Cel putin se enerveaza si o acopera cu insulte precum animal, vipera etc.”. Desi, pe de alta parte: „Cand a auzit un act de mare generozitate, ochii i s-au umplut de lacrimi, si acelasi lucru i s-a intamplat daca el a fost cel care a povestit un act nobil sau emotionant”. Poate pentru ca nu exista un om care sa nu fie alcatuit dintr-o conducere diversa si adesea incongruenta. Arthur Schopenhauer stia asta: „Da, multe lucruri contradictorii se potrivesc intr-un om”.
