Ar fi cazul sa facem acest lucru pentru ca, de regula, acesti copii sunt aproape ignorati si marginalizati. Nu sunt la fel ca toti ceilalti, sunt mai… ciudati, fac lucruri total diferite de cei de varsta lor, gandesc altfel, se comporta altfel. Si, pentru ca sunt atat de diferiti, noua, celor din jurul lor, ne e mai la indemana sa nu ne batem capul si sa-i ignoram.  

Vezi Doamne, da mai bine sa aruncam cativa banuti unui mic cersetor, sa facem acte de caritate (cu gandul ascuns ca divinitatea ne va compensa bunatatea candva) de sarbatorile religioase, oferind dulciuri si haine micutilor orfani, sa le comentam cu patima soarta, mai ales ca acestia din urma sunt mai tot timpul in centrul atentiei. Nu spun ca nu ar trebui sa fie, departe de mine gandul acesta, dar de ce oare uitam mai mereu de cei cu care ne putem mandri?  

De ce mediatizam, cel mai adesea, cazuri de copii sarmani, maltratati, chinuiti, satisfa cand astfel gustul pentru morbid al unora si nu-i laudam pe cei care merita cu adevarat si pentru care un cuvant de apreciere inseamna atat de mult. Pentru ca ei, copiii supradotati, cum spuneam, sunt altfel, traiesc in lumea lor, sunt mai… naivi, sunt insingurati pentru ca-si dau seama ca sunt cu totul altfel – ei prefera sa picteze, sa faca exercitii la matematica, sa citeasca in loc sa bata mingea in spatele blocului sau sa hoinareasca pe strazi.  

Si poate tocmai din cauza indiferentei noastre acesti copii ajung sa aiba probleme in a se integra in mediul social, chiar traume, sunt considerati tocilari sau ciudati, nu au cu cine sa comunice, sunt foarte insingurati, tocmai pentru ca sunt prea deosebiti, sunt perceputi poate prea mandri de ei insisi. Chiar si parintii lor se sperie uneori si incep sa aiba probleme in a comunica cu odraslele lor, intra in panica si, ei insisi, au nevoie de ajutor.   Urmarea este ca acesti copii au o dezvoltare emotionala minima.

Crescand, tanarul va fi imatur emotional si inadaptat social, va deveni stereotipul omului de stiinta stralucitor, care insa nu este capabil sa comunice si sa-si exprime sentimentele. In Romania, identificarea si stimularea talentelor se fac inca dupa vechile metode mostenite din perioada comunista, de antrenare a talentelor prioritar in vederea competitiilor scolare gen olimpiada. Si dupa ce ajung in faze avansate sau castiga premii internationale, in functie de caz, primesc o nota buna la scoala sau un mic premiu constand intr-o excursie sau cativa banuti care nu le ajung nici pentru o tabara civilizata. Acesti copii au nevoie insa de mult mai mult, pentru ca sunt niste flori rare, care necesita o ingrijire cu totul si cu totul speciala. Nu de alta, dar tare bine ne-ar prinde sa ne bucuram mai tarziu de mintile lor sclipitoare, puse in slujba noastra, a celor multi si obisnuiti.

A fost facut un prim pas, e drept, prin aprobarea Legii 17, privind educatia tinerilor supradotati capabili de performanta inalta, care prevede infiintarea unui centru special de instruire.   Au trecut insa luni bune de atunci si nu s-a intamplat nimic, mai e foarte putin si micii nostri Einsteini vor invata tot in sistemul de invatamant traditional, se vor lupta cu cadre didactice de o competenta indoielnica, vor fi marginalizati de colegii lor, copii obisnuiti, de altfel, si fara nicio vina. Necazul este ca, la noi, nu exista centre destinate copiilor cu un coeficient ridicat de inteligenta, care i-ar putea ajuta sa se dezvolte corespunzator, sa inteleaga lumea si sa se inteleaga pe ei insisi.

Ar trebui insa ca noi toti sa facem ceva. Si putem incepe chiar cu atitudinea pe care o avem fata de acesti micuti, adesea, fara copilarie. Si asta pentru ca ei, cei supradotati, au nevoie de publicitate si sustinere, cei saraci au nevoie de sprijin, cei cu dizabilitati de atentie, cei orfani de parinti. Totusi, cine are intaietate?