Precum va spuneam, muzeul Antipa e un pas necesar ce trebuie facut de fiescare copilandru. Inclusiv de nepotul meu. Vizitarea muzeului ce-ti descrie evolutia face parte din evolutie. Asa ca ne-am spalat, ne-am pieptanat si ne-am infatisat. Ajunsi noi frumusel in fata grandioasei cladiri lasata intr-o usoara paragina, am remarcat 3 sau patru autocare parcate. Autocare cu numere de inmatriculare de Bulgaria. I-am spus nepotului sa stea aproape de mine, ne-am strecurat printre cele 28 de grupuri de copii insotiti de educatoare-invatatoare mai mult sau mai putin isterice si am penetrat in muzeu. Cu gand sa iau bilete.

Misiune aproape imposibila. “Anticamera” muzeului era plina-plina-plinuta. Muzeul stiintelor naturii era ca o jungla ce mustea de felurite chemari, urlete, tipete, chiraieli. Pentru ca, nu stiu de ce, toata lumea incerca sa comunice cu toata lumea in diferite limbaje, pe diferite tonalitati. Copiii intre ei, invatatoarele cu copiii, invatatoarele intre ele, bulgarii catre bulgari, bulgarii catre copii, copiii catre bulgari, invatatoarele catre bulgari, gorilele din hol (in hol e un dulap de sticla cu gorile impaiate) catre bulgari.  Daca in holul respectiv ar fi intrat niste lilieci in zbor (cica astia se ghideaza cu ultrasunete) deplasare ale-ar fi fost bruiata intr-un asemenea hal incat si-ar fi strivit in pereti capetele de  sobolani zburatori ce sint ei.

Eram prea entuziast insa si prea doritor sa-i arat nepotului minunile lumii. Nu m-am lasat enervat de vacarmul de acolo. Nici de faptul ca tot la doua secunde un bulgar ma calca pe bombeu sau un copil imi tragea cate un cap in burta. Am luat biletele necesare vizitarii si ne-am pozitionat pe culoar.

De aici au inceput problemele. Nu cu-copiii. Miile de copii curiosi. Ei sint un risc asumat al vizitarii unui muzeu. Ci cu bulgarii. In primul rand cred ca in cele patru autocare incapuse toata Bulgaria. Mi se parea ca sint mii, ca sint peste tot, ca ies de peste tot. Mi se parea ca apar din toate ungherele, coboara din vitrinele cu exponate, ma invaluie si ma iau prin surprindere. Imi tineam nepotul de gluga sa nu-l ia un talaz bulgaresc. Veneau in valuri. Se organizasera probabil in functie de autocare.

Era perfect normal ceea ce-si doreau ei sa faca. Sa viziteze. Dar parea total coplesitor ce se petrecea acolo. Holurile muzeului Antipa sint prea inguste iar salile prea mici pentru o asemenea masa populara. Iar cea mai mare problema era ca faceau fotografii non stop. Fiecare avea minim un aparat de fotografiat. Si imortalizau tot. Absolut tot. Faceau poze la vitrine, la pereti, la exponate, isi faceau intre ei, poze individuale sau de grup. Cred ca si-au facut poza si cu hidrantul, cu balustrada sau usa intredeschisa.

Io cu nepotul, oameni calmi si amabili, incercam sa nu intrat in “raza fotografica”. Adicatelea in cadru. Nu vroiam sa le stricam amintirea. Asa ca-cum il vedeam pe cate unul ca duce aparatul la ochi, asteptam cuminti. Sa nu-i trecem prin fata. Rabdatori. Ei nu se prea sinchiseau de efortul nostru, nu spuneau un multumesc – nu conta limba – si nici nu se greabeau. Isi faceau incadratura foarte calmi. Asa se face ca dupa aproape o ora noi parcurseseram cam 29 de metri de muzeu. Peste tot erau bulgari care fotografiau. Dar iata ca si rabdarea noastra incepuse sa se risipeasca.

Asa ca am inceput sa fortam inaintarea. La inceput cu delicatete si calm. Imi iesea bulgaru’ cu aparatu in fata, ii ziceam ca sorry si-l miscam binisor. Imi arunca o privire nedumerito-multumita, isi lua aparatul de la ochi si ma lasa sa trec. Apoi, in momentul in care ne interpuneam intre obiectiv si exponatul vizat, ne aplecam pana sub raza de cuprindere si inaintam. Ca niste mosnegi adusi de spate. Nu stiu cat de bine a functionat metoda noastra, e posibil ca multi bulgari sa aiba in fotografii animale si doua speteze aplecate. Una a mea, alta a lu’ nepotu.

Dupa doua ore nu mai aveam nervi nici de aplecat. Asa ca treceam pur si simplu prin cadru. Insa dupa cateva secunde in care ne lasam vazuti, dand de inteles fotografilor amatori ca sintem o reala amenintare pentru pasiunea lor. Nu se sinchiseau ca vrem sa trecem, nu ne sinchiseam si noi. Si treceam. Sint sigur acum ca profilul meu carn – si cel angelic al nepotului – apar in multe instantanee.

Eu reusisem sa ma enervez. Aveam atatea sa-i arat copilului, sa-i explic, sa-i povestesc. Sint fermecat de lumea animala, le cam stiu pe astea. Dar iata ca nu reuseam. Cu greu ajunseseram pana la o imitatie de pestera. Un culoar ingust si intunecat printr-o camera mica, unde erau reproduse stalactite si stalagmite. Intr-un colt al vagaunii aveam si o vitrina cu un urs de pestera. Bulgarii se calcau in picioare, se impingeau, fotografiau tot. Cumva, nu stiu cum, am reusit sa o luam in fata grupului. Si ne-am oprit sa ne tragem sufletul langa un simulacru de foc-imitat-al oamenilor cavernelor. Cum oameni ai cavernelor nu erau in jurul focului – probabil muzeul intrase in criza de manechine – i-am zis nepotelului:

– Mai Andrei, nu vrei tu sa le facem o gluma bulgarilor?

– Ce gluma?

– Pai ne dzbracam la pelea goala, ne punem noi doi in jurul acestui foc fals si nu miscam deloc. E aproape intuneric bezna, nici dracu nu-si da seama ca nu sintem manechine. Daramite bulgarii… Si cand vin ei buluc si-si pozitioneaza aparatele pe noi sa ne fotografieze, ne ridicam brusc si le aratam curul!”

Nu, nu am facut-o. Dar cel putin mi-am amuzat nepotul. Care pana la acest simulacru de vizitare avea un par negru pana corbului. Iar acum e aproape carunt de la stresul unei asemenea excursii cu unchiul la muzeu. Muzeul Antipa.