Ziarele sovietice „Pravda” si „Izvestia” au fost prezentate drept modele pentru presa romaneasca.
De momentul in care a inceput sovietizarea presei romanesti, lumea a uitat. Ma refer, desigur, la cei ce se ocupa cu istoria presei romanesti de dupa 1945. Intr-un fel, nici nu e de mirare. Pentru ca acel „moment” n-a fost nici unul „istoric”, nici macar unul, sa zicem, lucrativ pentru cei intrati, imediat dupa razboi, in redactiile romanesti. Congresul a fost, in esenta, un mijloc de-a „invata” ziaristii romani cum sa imite sau chiar sa copieze, cat mai fidel, presa sovietica, in special ziarele „Pravda” si „Izvestia”, difuzate larg si in Romania in acea perioada. S-a ajuns, de exemplu, ca periodic, de regula saptamanal, sa se publice o pagina „Din presa sovietica” cu extrase din ziarele amintite.
Ziare scrise de „oamenii muncii”
In acest context, diriguitorii presei pedalau foarte mult pe faptul ca ziarele sovietice sunt scrise, in general, de… „oamenii muncii”, adica de asa numitii „corespondenti voluntari”. Ei constituiau, chipurile, coloana vertebrala a fiecarei redactii sovietice. Era „musai” – ni se spunea – un exemplu demn de urmat si de presa romaneasca. Asa incat corespondentii sala-riati din judete – la un moment dat eram 70 la numar, numai la RL – aveau sarcina „de prim rang” sa antreneze cat mai multi oameni ai muncii, de la orase si sate, sa scrie la ziar. Usor de zis, greu de facut. Dar am luat-o cu „sorcova” prin intreprinderi, discutam cu directorii si secre-tarii de partid si toti ne reco-man-dau sa ne recrutam corespondentii voluntari dintre cei care scriau la „gazeta de perete”, organul de „presa” al unitatii ori institutiei respective. Sau sa alegem chiar dintre membrii „comitetului de redactie” al acestora. Numai ca cei contactati strangeau stanjeniti din umeri, ca in cele din urma sa spuna, cu o jumatate de gura, ca ei numai au semnat articolul; de scris l-a scris cineva din birouri. Nici nu stiau exact cine.
Congres cu Chisinevschi
Se parea ca lucurile au ramas moarte pana intr-o zi, din vara anului 1952, cand ne-am trezit toti corespondentii ziarelor centrale din judete cu misiunea de a duce la Bucuresti, la primul Congres al corespondentilor voluntari de presa, un mare numar de „ziaristi” din randurile oamenilor muncii. Din judetul Sibiu, trebuia sa ducem, eu si colegul de la „Scanteia”, 20 de oameni. RL avea doar un singur om, un sindicalist impatimit de a scrie la ziare. Era simplu muncitor, dar avea morbul acesta. Venea la mine cu texte scurte inspirate din „intrecerea socialista” din fabrica , scrise cu creionul chimic imuiat in gura, pe care le mai prelucram si le trimiteam, sub semnatura lui, desigur, la RL.
Dar acum cum si de unde sa duci 20 de corespondenti la Congres?! Atunci am apelat la un artificiu, sau mai franc spus, la o minciuna. Am discutat cu cativa directori de intreprinderi, aflati in relatii de prietenie cu noi, pe care i-am rugat sa aprobe sa luam cativa tineri, fete si baieti, asfel ca, dupa ce ne-am facut numarul cerut, am plecat la Bucuresti, noi voiosi ca ne-am indeplinit misiunea, ei bucurosi, nevoie mare, ca au sa vada Capitala si o sa se bucure de un banchet ca lumea.
Congresul a debutat in pavilionul expozitional de pe malul lacului Herastrau, prezidat de mai multi lideri de partid din esalonul doi, dar discursul inaugural l-a facut secretarul cu propaganda al CC, Iosif Chisinevschi, un troglodit venit din URSS, care nu stia romaneste decat extrem de sumar, asa ca si-a inceput cuvantarea cu „daraghia tavarasci”… Si, in timp ce combatea cu pasareasca lui presa capitalista si fosta pre-sa burgheza de la noi, „mincinoasa”, nevoie mare, noi cum eram foarte tineri, spuneam glume, trimiteam bilete fetelor sau chiar jucam, cei cu banci alaturate, „septica”.
Astfel ca a devenit tot mai mare galagia in sala, pana ce vorbitorul, enervat, ne-a amenintat, in final, cu un seminar de care, zicea, depinde caracterizarea politica la locul de munca. Examinarile politice erau spaima noastra, caci ne cereau sa stim ce-a spus Lenin despre presa si multe altele. Imi amintesc insa ca cel mai aplaudat lucru a fost masa de la sfarsitul manifestarii. In urma cores-pondentilor voluntari nu au mai ramas nici macar firimiturile… In rest, nici o urmare. Tot noi, cei salariati, scriam, la nevoie, cate un text scurt, semnat de unii muncitori pe care-i cunosteam, astfel incat ziarul sa poata impana paginile si cu semnaturi de la „corespondentii voluntari”. O adevarata mascarada. De de VIRGIL LAZAR – RomaniaLibera.ro
