A fi un om de stiinta, doctor sau cercetator cere dedicare si cateodata sete de cunoastere … cu orice pret. Acesti zece cercetatori au dus provocarea la extrem si au testat teoriile pe ei insisi, cateodata cu rezultate fatale. Asadar, aveti mai jos o lista cu 10 cercetatori de varf ce s-au folosit pe ei insisi ca sobolani de laborator.

10. Jonas Salk (n. 1914  d. 1995)  

Cunoscut pe plan mondial pentru desoperirea din 1952 a vaccinului anti-poliomelitic (facut public in 1955), Salk a fost un adevarat altruist care a muncit realmente pentru binele umanitatii. Dupa testele facute cu succes pe maimute, Salk a testat vaccinul pe el insusi, pe sotie si chiar si pe propriul copil. Intrebat fiind in legatura cu patentul asupra vaccinului, aceasta a fost uimit de ideea ca cineva ar dori sa faca profit de pe urma unui leac atat de folositor. Astazi, in Statele Unite, este folosit exclusiv vaccinul anti-poliomelitic oral al lui Albert Sabin.

9. Elie Metchnikoff/Ilya Mechnikov (n. 1845 d. 1916)

Fiziologul rus a dus o viata incredibil de trista, incercand sa se sinucita prin supradoza de opium, dupa ce i-a murit sotia. Dupa ce s-a recasatorit, noua sa sotie a cazut bolnava, supravietuind, dar convalescenta la afectat pe Metchnikoff, iar acesta a incercat din nou. Pentru a proteja imaginea publica, a facut-o de aceasta data sub pretextul unui experiment medical, injectandu-si un ser de febra recidivanta, pentru a testa transmiterea acestuia prin sange. Dupa ce a supravietuit, a oprit incercarile de a se mai sinucide, iar munca sa ulterioara s-a concentrat in mare parte pe imunologie, incluzand descoperirea fagocitelor, celule ce consuma bacteriile din corp, aceasta aducandu-i Premiul Nobel pentru fiziologie sau medicina.

8. Carl Wilhelm Scheele (n. 1742 d. 1786)

Scheele, un chimist german, a perdut startul de a deveni faimos, dupa ce descoperirile sale, adica oxigenul si nitrogenul, au fost umbrite de catre, Joseph Priestley, bine-cunoscutul chemist englez, ce a fost capabil sa-si publice descoperirile mult mai repede. Cunoscut pentru faptul ca gusta in mod obisnuit substantele chimice cu care lucra, Schele a murit la varsta de 43 de ani cu simptome misterios de asemanatoare cu otravirea cu mercur. Asadar se spune ca experimentarile complete facute de el l-au dus la o trecere in nefiinta timpurie.

7. Albert Hoffman (n. 1906 d. 2008)

Un cimist elvetian, Hoffman a fost primul care a sintetizat LSDul in 1943, initial dorind ca substanta sa fie un analeptic. Dupa ce a inghitit LSD din greseala, a inceput sa ia intentionat, notandu-si efectele. Aceasta a fost un imbold pentru a face un schimb in cariera sa, ducand la studierea halucinogenelor, ce includeau psilocibinul sintetic, cunoscut ca agent activ in ciupercile halucinogene. Era un puternic sustinator al utilizarii LSD in psihanaliza.

6. Kevin Warwick (n. 1954)

Specialist in inteligenta artificiala si robotica, acest om de stiinta din Marea Britanie a facut istorie, atunci cand si-a instalat electrozi in propriul sistem nervos, gasind ca un brat robot telecomandat raspundea la semnalele trimise de electrozi, imitand miscarile mainii sale. Dupa acel experiment de succes, a implantat acelasi dispozitiv in bratul sotiei sale pentru a obtine un fel de conexiune comunicativa intre doua brate umane extinse robotic. Munca sa are nenumarate implicatii, in special in domeniul tehno-filozofic al transumanismului, unde acolitii discuta problemele etice legate de implanturile electronice in corpul uman, in incercarea de a-l face sa functioneze mai bine.

5. Werner Forssman (n. 1904 d. 1979)

Acest medic german a primit in 1956 Premiul Nobel pentru fiziologie sau medicina, pentru munca sa de gherila in domeniul cateterizarii cardiace. O fire energica in domeniul medical, Forssman a introdus un cateter in propria-i vena pana a ajuns la atriul drept al inimii sale. Cu sonda in pozitie, a urcat un etaj pentru a face o radiografie inimii sale si a dovedi succesul auto-cateterizarii. Metoda lui nu a fost primita prea bine si desi a fost recunoscut pentru contributia in cercetarea inimii, a fost considerat controversar, sfarsind prin a se specializa in urologie.

4. William J. Harrington (n. 1924 d. 1992)

Harrington, medic specializat in probleme de autoimunitate, in special pe cele originare din sange, a cercetat mult incluzand pacienti cu purpura trombocitopenica idiopatica, o boala de sange. Pentru a determina daca boala vine din sange sau din maduva spinarii, a injectat sange, din unul din pacientii bolnavi, in propriul circuit sangvin. A dezvoltat semne clare de boala prin pete albastre pe piele, dar au disparut curand, dovedind ca boala era intradevar purtata in vasele de sange si nu infectios.

3. Daniel Alcides Carrion (n. 1857 d. 1885)

Un medic rezident ce a studiat o epidemie in Peru cunoscuta sub numele de febra oroya, Carrion a luat problema in propriile maini intr-o maniera oarecum grotesca, extragand sange dintr-un neg al unui suferind de febra, de 14 ani si injectandu-l apoi in propriul sau sistem de circulatie sangvina. Desi a fost astfel capabil sa dovedeasca legatura dintre doua forme ale bolii, care este produsa de de catre aceeasi bacterie (Bartonella), ce este si cauza febrei tifoide si a boalii ghearelor de pisica, acesta a murit dupa ce a contactat boala. De atunci febra oroya se numeste boala Carrion, iar guvernul peruan recunoaste ziua de 5 octombrie, ziua in care Carrion a murit, ca ziua medicinii peruane.

2. Santorio Santorio (n. 1561 d. 1636)

Acest medic italian a strapuns intelegerea metabolismului prin masurarea schimbarilor proprii in greutate, in timpul diferitelor faze metabolice pe perioada zilei, precum mancatul sau dormitul. Este cunoscut pentru meticulozitatea cu care isi masura urina si fecalele, pe care le compara cu alimentele din dieta. Deoarece masuratorile resturilor sale erau intotdeauna mai mici, el a propus conceptul de “sudoare insensibila” pentru a explica divergenta din masuratori. Desi nu dus la nimic aceasta descoperire, metoda sa de cantarire, un cantar de carlig ce sustine un scaun suspendat, ramane ca pretentie la un renume.

1. Joseph Goldberger (n. 1874 d. 1929)

Un imigrant maghiar in orasul New York, Goldberger s-a specializat in boli care afecteaza in mod obisnuit saracii. Descoperirea cea mai cunoscuta a sa a fost pelagra, o boala mult mai cunoscuta in sudul Statelor Unite, ce are drept cauza o dieta deficitara si care, intradevar, nu este contagioasa. Dupa ce experiemntele legate de dieta nu i-a convins pe colegii lui cercetatori, ultimul sau efort a fost acela de a-si injecta siesi si sotiei sange al celor ce sufereau de aceasta boala, suficient incat sa dovedeasca faptul ca nefiind infestati cu pelagra, aceasta nu era o boala infectioasa. Desi nu a fost capabil sa identifice elementul lipsa din dieta, cercetarile ulterioare, facute dupa moartea acestuia, au gasit ca niacinul (acidul nicotinic sau vitamina B3) era cheia sre frustranta pelagra.