„Nu obisnuiam sa-l vedem dimineata”, isi aminteste Brunhilde Pomsel, cu ochii inchisi si barbia sprijinita de mana, cand a fost intrebata despre fostul ei sef. „Vea pe jos, din palatul sau, situat langa Poarta Brandenburg, langa uriasul Minister al Propagandei. A urcat scarile in stilul unui duce si s-a dus la biblioteca pe care o avea in camerele sale de pe Unter den Linden” (Sub tei in germana, o plimbare in orasul Berlin).
Pomsel zambeste in timp ce retraieste momentul, amintindu-si decorul elegant si atmosfera relaxata a spatiului in care a lucrat si a impartit cu alte cinci secretare, alaturate biroului lui Joseph Goebbels. Isi aminteste si de unghiile ingrijite ale sefului sau.
„Desi am observat mereu sosirea lui, de obicei nu-l vedeam pana la plecare, deoarece iesea pe usa care ducea la biroul nostru, ca sa putem trimite cu el, sa raspundem la intrebari sau sa explicam cine a sunat. Uneori, copiii lui veneau sa-l vada; le placea sa fie in biroul lui tati. Au fost insotiti de cainele lor minunat, un Airedale Terrier. Erau copii foarte politicosi si ne intampinau mereu cu o plecaciune si ne strangeau mana.”
Pomsel a acordat unul dintre primele interviuri exhaustive din viata sa; si probabil unul dintre ultimii. Are 105 ani si anul trecut a devenit oarba. El afirma ca este o usurare sa stii ca are putin timp de trait. „In scurtul timp care mi-a mai ramas si sper ca vorbim de cateva luni si nu de ani, sper doar ca lumea sa nu se mai intoarca pe dos, desi adevarul este ca de atunci s-au intamplat niste lucruri oribile. Ma bucur ca nu am avut copii de care sa-mi fac griji.”
De ce cea care este probabil ultima supravietuitoare a cercului interior al liderilor nazisti a decis sa-si rupa tacerea tocmai acum?
„Nu o fac pentru a-mi limpezi constiinta”, clarifica ea.
Desi recunoaste ca a facut parte din nucleul propagandei naziste si ca una dintre functiile acesteia a fost de a manipula numarul de soldati germani ucisi in lupta pentru a-l face sa para mai putin ridicat, precum si de a exagera numarul de femei germane violate de catre Armata Rosie, in mod surprinzator, el isi descrie sarcinile drept „orice job”.
Documentarul A German Life (A German life) a avut recent premiera la Festivalul de Film de la Munchen si este rezultatul unei conversatii de peste 30 de ore cu fosta secretara. De asemenea, ati fost de acord sa „raspundeti politicos” la intrebarile mele. „Cand ma uit la documentar, este important pentru mine sa inteleg ce am gresit”, spune el. „Totusi, adevarul este ca tot ce am facut a fost sa tastesc scrisori in biroul lui Goebbels”.
Confesiunile care au loc la sfarsitul unei vieti sunt adesea insotite de un sentiment de vinovatie. Nu este cazul lui Pomsel, care nu arata nicio remuscare. Ea povesteste ceea ce s-a intamplat cu un zambet larg pe buze si gesticuland la nesfarsit si pare usurata repetand iar si iar ca s-a comportat ca multi alti germani.
„Acum sunt multi care spun ca, daca ar fi fost acolo, ar fi luptat impotriva nazistilor si sunt convins ca ei chiar cred asta, dar adevarul este ca nu ar fi facut-o.” Dupa victoria electorala a nazistilor, „intreaga tara parea sa fie sub un fel de farmec”, spune el. „As putea sa ma apar si sa spun ca nu ma intereseaza politica, dar adevarul este ca daca ai fi tanar si te lasi purtat de idealism, ai putea ajunge cu gatul rupt”.
Isi aminteste ca avea in maini dosarul studentei si activistei Sophie Scholl; Membru foarte activ al miscarii Rosa Blanca, un grup de rezistenta. Dupa ce a distribuit pamflete pacifiste la Universitatea din Munchen in 1943, Scholl a fost acuzat de tradare si condamnat la moarte prin ghilotina. „Unul dintre consilierii speciali ai lui Goebbels mi-a predat-o, cu instructiuni sa nu-l citesc si sa-l pun in seif. Asa ca am facut-o. Sunt mandra ca ar fi avut incredere in mine si sunt, de asemenea, mandra ca dorinta mea de a onora increderea acordata in mine ar fi fost mai puternica decat curiozitatea mea”, spune ea.
Pomsel afirma ca personajul ei este produsul disciplinei prusace si il mentioneaza pe tatal ei, care dupa ce s-a intors de pe front dupa Primul Razboi Mondial, cand avea sapte ani, a interzis prezenta oalelor de camera in camere. „Daca doream sa facem pipi, trebuia sa infruntam toate vrajitoarele si spiritele si sa mergem la baie”. Ea si surorile ei au fost biciuite cand nu s-au supus. „Acest simt al disciplinei prusace nu m-a abandonat; acel sentiment de datorie”, spune ea.
La 31 de ani, lucra ca secretara la compania de radiodifuziune de stat si avea un salariu bun; de fapt, a obtinut aceasta slujba dupa ce a devenit membru (si a inceput sa plateasca o taxa) al Partidului Nazist. In 1942, cineva a recomandat-o pentru un post in Ministerul Propagandei. „Numai o boala contagioasa mi-ar fi putut schimba planurile”, spune ea, „Am fost flatata ca am fost premiata pentru ca sunt cea mai rapida dactilografa de la radio”.
El isi aminteste ca statul sau de plata includea o lista de beneficii scutite de impozit pe langa un salariu de 275 de marci la acea vreme. A fost o mica avere, in comparatie cu ceea ce au facut majoritatea prietenilor sai.
Ea subliniaza ca viata uneia dintre prietenele ei, o evreica cu parul roscat plin de viata, Eva Lowenthal, a devenit mai complicata abia dupa victoria electorala a lui Adolf Hitler. De asemenea, a fost socat de arestarea unui prezentator radio extrem de popular, care a ajuns intr-un lagar de concentrare pentru ca era homosexual. In ciuda faptului ca facea parte din nucleul dur al sistemului, el afirma ca se afla intr-o bula si ca nu era constient de pagubele pe care regimul nazist le-a provocat tuturor celor pe care ii considera dusmani.
„Toata lumea crede ca eram constienti de tot”
„Stiu ca acum nimeni nu ne crede; toata lumea crede ca stim despre toate. Habar n-aveam. L-au tinut secret.” Nu vrea sa admita ca a crede ca evreii „disparuti”, inclusiv prietena sa Eva, au fost trimisi in Sudeti cu scopul de a repopula acea zona depaseste limitele naivitatii.
„Am crezut, am inghitit minciuna, parea adevarat”, spune ea.
Apartamentul pe care il impartea cu parintii sai a fost distrus in timpul unui bombardament. Pentru a o consola, sotia lui Goebbels, Madga, i-a oferit un costum din lana Cheviot captusit cu matase. „Nu am avut niciodata o piesa vestimentara atat de eleganta”, spune ea, „Amandoi au fost foarte draguti cu mine”.
El isi descrie seful drept un barbat „scurt, dar ingrijit” si „foarte domn”, care purta „costume de cea mai buna calitate” si era intotdeauna usor bronzat. „Unghiile ei au fost intotdeauna imaculate, probabil ca si-a facut manichiura in fiecare zi”, spune ea, razand de gluma lui. „Adevarul este ca nimic din el nu a fost reprosabil”. Ei chiar i-a parut mila pentru el, deoarece avea o usoara schiopatare „care l-a facut sa para arogant”.
Numai in rare ocazii a putut sa vada adevarata fata a unui om care a transformat minciuna intr-o arta in slujba scopurilor criminale ale nazistilor. El recunoaste ca a fost ingrozit de infamul discurs al sefului sau „razboi total” la Palatul Sporturilor din Berlin in februarie 1943. Pomsel si un coleg s-au asezat in zona rezervata autoritatilor, chiar in spatele Magdei Goebbels.
Actul a avut loc la scurt timp dupa batalia de la Stalingrad si Goebbels avea nevoie de mai mult sprijin popular pentru a putea lupta cu toate mijloacele. „Niciun actor nu ar fi putut face mai bine; era un tip serios si civilizat si a devenit un om agitat si furis… in birou era mereu distins si elegant si pe stadion arata ca un pitic infuriat, contrastul nu putea fi mai mare”.
Un amestec de ignoranta si admiratie
Poate ca Pomsel a ascuns anumite detalii si a editat versiunea povestii care o face sa se simta mai bine. Totusi, este posibil si ca un amestec de ignoranta si admiratie, cuplat cu sentimentul de protectie si izolare pe care il simtea in cartierul in care se afla uriasul complex de cladiri guvernamentale, sa-l fi impiedicat sa vada realitatea.
In 1945, la doar o zi dupa aniversarea lui Hitler, viata lui s-a schimbat brusc.
Lui Goebbels si cel mai apropiat anturajul sau li s-a ordonat sa se alature lui Hitler intr-un adapost antiaerian, asa-numitul Fuhrerbunker. Au mai ramas doar cateva zile pana sa se incheie razboiul. „Am simtit ca ceva in mine se inchide”, spune Pomsel. „Ne-am asigurat ca nu ramanem fara alcool. Era esential sa ne mentinem intr-o stare de amorteala.”
Tineti degetul aratator in sus, astfel incat sa puteti spune ce s-a intamplat in ordinea corecta. El isi aminteste ca la 30 aprilie Gunther Schwagermann, asistentul lui Goebbels, le-a spus ca Hitler s-a sinucis. O zi mai tarziu, cuplul Goebbels a decis sa-si puna capat vietii. „L-am intrebat pe Schwagermann. Si sotia ta? Si el a raspuns ca da. Intrebam de copii. Si ne-a spus ca au murit si copiii”. Isi inclina capul si il scutura: „Suntem uluiti”.
Ea si celelalte secretare au inceput sa taie pungi de panza alba si sa le transforme intr-un mare steag de capitulare, cu care s-au prezentat soldatilor rusi. Au discutat despre strategia de urmat dupa arestarea lui, iar Pomsel le-a spus ca ea va spune adevarul. „Ca lucrase ca stenograf in Ministerul Propagandei lui Joseph Goebbels.”
A fost condamnata la cinci ani de inchisoare, pe care i-a executat in diferite lagare de prizonieri conduse de armata rusa la Berlin si la periferia orasului. „Nu a fost un pat de trandafiri”, este singurul lucru pe care il spune despre acea etapa. El insista asupra faptului ca abia dupa eliberarea sa a luat cunostinta de Holocaust, pe care il numeste „chestiunea evreilor”.
Curand a reusit sa reinceapa o viata nu foarte diferita de cea pe care o avea inainte de arestare. Ea s-a intors sa lucreze ca secretara la radioul public si a ajuns la secretara executiva a directorului de programare. S-a intors sa se bucure de un salariu bun si de conditii bune de munca si in 1971, la 60 de ani, s-a pensionat.
I-au trebuit saizeci de ani sa incerce sa descopere unde se afla prietena ei evreica, Eva. Cand Memorialul Holocaustului a fost deschis in 2005, el a decis sa calatoreasca din Munchen pentru a-l vedea. „M-am dus la centrul de informare si le-am spus ca nu gasesc o femeie pe nume Eva Lowenthal”. Un barbat a consultat dosarul si a gasit numele prietenului sau pe lista celor deportati in lagarul de concentrare de la Auschwitz in noiembrie 1943. Ea a fost declarata moarta in 1945.
„Numele ei a aparut intr-o lista nesfarsita de nume, pareau sa nu aiba un sfarsit pe ecranul computerului”, spune el in timp ce isi inclina capul pe spate si isi mangaie colierul cu varful degetelor.
