S-au dus deja 7 zile de Festival George Enescu (iar eu evident nu am somn); muzica clasica pana in maduva oaselor, artisti de calibru international, turisti, melomani, oficialitati, oameni de cultura, profesionisti din multe domenii, ascultatori simpli,  toti la un loc – Ateneu si Sala Palatului.

Nu sunt o cunoscatoare aprofundata si autorizata in a-mi da cu parerea, insa din zilele sau mai bine zis, serile si noptile la care am fost prezenta pot spune asa:

1. Exista ceva in muzica aceasta clasica de factura complexa, adanca si solicitanta, volburoasa pe alocuri, ceva ce te ridica spre o altfel de cunoastere si de stare. De ce spun asta? pentru ca personal ascult aproape toate genurile de muzica, evident cele care imi transmit ceva, un zumzet placut la ureche; o logica a sunetelor, o intensitate maxima sau o relaxare totala, depinde de ceea ce-mi doresc si cand, de obicei alternez, fiind o generalista si open view-minded. Plus ca am facut dans sportiv, deci un bolero e bolero, iar un vals vienez e vals vienez. Dar cand ajung sa ascult clasic: pian, vioara, orchestra, partituri, o multime de instrumente imbinate in dulcele repet stil clasic, e altceva. Intri in alte stari, mai fine, mai elegante, aceasta muzica sensibilizeaza si te duce spre alte inaltimi. Plus ca un Beethoven dainuieste o eternitate de la creatia lui, un Beethoven da? clasic. 

2. Important este daca noi, fiecare dintre noi, cand pleaca dupa 2-4 ore de muzica de acest gen, are imprimata macar 10 % din starea din timpul concertelor. Atat de frumos zambesc oamenii, fac discutii, sunt prietenosi. Am observat o multime de gesturi placute, de mare respect intre dirijor si fiecare membru al orchestrei. Ce legatura superba! Iar intre solist si al sau instrument si mai superba. Sunt conexiuni pe care doar artisii le simt si inteleg. Ah, si la alte stiluri de muzica poti vedea aceleasi legaturi, doar ca mai rar.

3. In centrul Bucurestiului un dezacord total in ceea ce priveste educatia. Cand iesi din perimetrul Ateneului si al Salii Palatului, paf, se cam duce peisajul de inalta tinuta impus de acest mare festival cultural. E oarecum normal sa se intample asta, dar, dar cam trist…..pentru ca ar trebui sa evoluam ca specii nu sa involuam, daca tot ne indreptam spre viitor in secolul XXI… ; sau poate dam inapoi si noi nici nu ne dam seama:)) – ce sa spun… Bucurestiul este o metropola a discrepantelor, poate si asta il face asa tumultos.

4. Foarte interesante  discutiile din pauzele concertelor, foarte interesante si ma opresc.

5. Tinutele demne ale dirijorilor in timpul concertelor m-au fascinat mereu, dar si mai mult capacitatea lor de a cuprinde intregul; de la cea mai mica nota pana la multimea de aplauze. Se transpun si creeaza ceva magic, de asta magia exista, pe alocuri evident. 

6. Linistea dintre partituri; sa simti cum Sala Palatului cu mii de suflete amuteste intr-o  tacere perfecta pentru secunde bune, la Berliner Philarmoniker, e ceva.

7. Compozitorii: ce si-au imaginat sau cum erau, prin ce treceau, ce i-a facut sa compuna marile capodoperi? Enescu, Sibelius, Bruckner, Sostakovici, Beethoven, Ruzicka si altii.

8. Trupa Hara daca citeste acest articol, din respect pentru un Festival Cultural emblematic al Romaniei si la cat de frumoasa e noua lor melodie, ar trebui sa se relocheze pentru Gala Folk din 2017. Oare muzicienii chiar nu rezoneaza intre ei? 

Cam atat; pana data viitoare:)