“Un om sfarsit” e deopotriva povestea unei aventuri spirituale si cea a dezgolirii unui suflet. Puteti incepe lectura cu ultima pagina in loc de prima: “pentru voi, anume pentru voi, am scris aventura dramatica a spiritului meu”
Cel mai important roman al lui Papini, scris in 1912, inainte de convertirea la crestinism. Este un roman autobiografic, referitor mai ales la entuziasmurile si dezamagirile ulterioare pe care tanarul intelectual florentin le-a simtit pentru moda filozofica a timpului sau. Editia actuala adauga cateva texturi nepublicate textului original, scrise de Papini in aceiasi ani si pe aceleasi teme. O bogata documentare filologica si o introducere critica a italianistului Sorbonei, Francois Livi, imbogatesc editia. Cartea „Un om sfarsit” de Giovanni Papini este disponibila pentru cumparare pe coltulcolectionarului.ro.
“In aceasta carte nu se afla biografia mea, ci desfasurarea exacta a evenimentelor mele interioare. Ma prezint in fata ochilor vostri reci cu toate durerile, sperantele si slabiciunile mele”, marturisea Giovanni Papini in acest roman autobiografic ce da si el seama de tribulatiile unei personalitati nelinistite si controversate.
Este scris in 1912 sub comandamentul autenticitatii, adica al experientei unice a eului traitor. Mircea Eliade il aprecia pe Papini pentru “scrisul lui direct, pasionat, impertinent, care-i ridicase dusmania a trei sferturi din intelectualitatea italiana, solicitata pe atunci de D’Annunzio si Benedetto Croce”.
Omul lui Papini traieste in orizontul culturii cu o daruire vecina cu fanatismul. Sau cu mania. Daca nu stiti cum arata aceasta din urma, iata: “traiam intr-o neliniste perpetua, desfigurat, nauc, buimac. O febra neintrerupta ma atata”. Este vorba despre furia eruditiei, despre nelinistea unor proiecte grandioase menite sa revizuiasca si sa epuizeze tot ce a fost pana la ele. Filozofia, istoria, literatura, religia – toate aceste domenii sunt luate cu asalt prin lecturi, exegeze, polemici, ambitii. Rand pe rand, sunt iubite, repudiate si regasite cu aceeasi ardoare. Totul este spiritualitate in sensul “tare”.
Uneori scoate capul un orgoliu imens: “trecerea mea pe pamant trebuia sa lase o urma mai adanca decat a unei revolutii sau a unui cataclism. Intr-un cuvant, voiam sa inceapa cu mine, multumita mie, o noua epoca a istoriei umanitatii.” Aventurilor erudite le e preferata fapta, angajarea sociala, iar aceasta este imbratisata tot cu exaltare, caci omul trebuie reinnoit intru spiritualitate – “daca in viata omului va aparea ceva nou si maret, va aparea din spirit; daca vrem sa perfectionam omul, trebuie sa facem spiritul lui desavarsit”.
Aceasta lipsa de masura e totusi la adapost de ridicol, caci constiinta de sine judeca nemilos: “nu exista inaltimi de neatins, ci doar aripi prea scurte”; este recunoscuta si sfarseala “betiei” grandomane: “astfel am ajuns sa-mi recunosc pe fata neputinta, sa las la o parte planurile dumnezeiesti si juramintele eroice, pentru a povesti, cu o melancolica seriozitate, prabusirea unui suflet”. Cu sinceritate si seriozitate, cu elanuri de puritate, accente mizantrope si nihiliste, cu o tonalitate si o doza de neprevazut ce mentin lectura interesanta, sunt spuse lucrurile.
Avem de-a face si cu un Bildungsroman in ciuda faptului ca sfarseala papiniana este de fapt simptomul unei imposibilitati de a se fixa si consolida. Ar mai fi inca multe de spus, insa se poate si concentra: ecce homo!
