Fusesem avertizata. Mate, gratare, Carlos Gardel… Uruguay-ul e un fel de Argentina, iar Montevideo e un fel de Buenos Aires. Atata doar ca in miniatura. In plus, e si mai plicticos. Nu se intampla multe la Montevideo. Sa n-ai mari asteptari. Si, tine minte, daca ai vazut Buenos Aires ai vazut si Montevideo, da?

Asa ca nu aveam. De la un Buenos Aires in miniatura asteptarile mele erau toate in miniatura. Imi imaginam bulevarde in miniatura, zgarie-nori in miniatura, aglomeratie in miniatura, canicula in miniatura. Tango in miniatura.

Si am sosit la Montevideo. Cu nasul lipit de geamul autobuzului de la Colonia, scrutam circumspect strazile pustii, casele cu maxim doua nivele, magazinele de cartier cu obloanele trase, atelierele de reparat chei, macelariile, service-urile auto, trotuarele, stalpii, norii, bordurile, frunzele copacilor plantati de-a lungul trotuarelor, semafoarele, cladirile semi-darapanate, baltile, panourile publicitare si cautam Buenos Aires-ul. Sau miniatura. Nu gaseam nici una, nici alta.

De fapt a spune ca Montevideo e un Buenos Aires in miniatura e ca si cum ai spune ca Bucurestiul e Micul Paris, in ciuda cliseelor nu are nicio…

Bucuresti, da! Din putinul vazut de la fereastra autobuzului, Montevideo imi aducea aminte de zonele de case din Bucuresti. De fapt nu atat din Bucuresti, cat dintr-un orasel balcanic sau central-european intr-o zi calduta de vara tarzie, cand miroase a pungi de plastic aruncate in sant si adie a flori de tei. Ma incerca o bizara senzatie de acasa.

Am coborat din autobuz cu biletelul cu numarul bagajului in mana. Pe to do-list-ul meu imediat se aflau doua lucruri: 1. sa-mi recuperez rucsacul si 2. sa imi dau seama daca bizarul sentiment de Romania persista. Am inmanat discret bacsisul pe care, prevazatoare, il pregatisem sa-l am la indemana, mi-am luat rucsacul in primire si, in legatura cu punctul 2, mi-am dat seama ca la Montevideo senzatia de Romanie nu are cum sa dispara. Dimpotriva. Se intetea. Pas cu pas, colt de strada cu colt de strada, balta cu balta, PET cu PET zacand pe caldaram. Copac cu copac. Nu, nu erau tei sau castani ca in Micul Paris, erau platani, ca in Marele Paris, dar stabiliseram ca-i acelasi lucru, nu? In momentul in care am trecut pragul hostelului, transformarea era completa: nu era vorba de nicio impresie, nu ma incerca nicio parere ca Montevideo “ar aduce” a Romania. Nu. Ajunsesem la o convingere obiectiva, lucida si ferma. Orasul asta ESTE in Romania, autobuzul m-a dus la destinatia care nu trebuie, nu era in planul meu sa traversez oceanul inapoi asa de devreme, dar macar fusese ieftin.

Mi-am dat jos bocancii, am facut dus, mi-am ascutit scepticismul si, cu aparatul foto in geanta si privirea de acvila in spatele ochelarilor, am iesit pe usa, in cautarea unor dovezi irefutabile ca nu sunt acasa.

Dar oricat le cautam, dovezile intarziau sa apara. Dimpotriva. Case Art Deco murdarite de ploaie si fum, cu tencuiala scorojita si tocurile usilor pline de praf, renovate haotic cu termopane albe si faianta, cu primul etaj zugravit in alta culoare decat parterul. Ca la noi. Blocuri noi cu multe etaje, paralelipipezi fara personalitate, intercalati in cartiere de cladiri pitice. Ca la noi. Autobuze vechi, care scot fum si zgomot, gonind pe bulevarde. Ca la noi. Piete de legume si fructe, bacsuri de tigari si pasta de dinti, bluze chinezesti si blugi. Ca la noi. Daciile cu icoane cu Sfantul Gheorghe pe bord si vopseaua scorojita, deghizate fara succes in Renault 12. Ca la noi. Gheretele de fast food de pe trotuar, identice cu cele din care, copil fiind, mancam din cand in cand hot dogs cand eram in tabara la mare. Chioscurile de tabla, buticurile, atelierele de tot felul, ca la noi. Carutele trase de cai, ca la noi. Bordurile, gropile din trotuar. Ca la noi. Nonsalanta. Ca la noi.

Frumusetea. Ca la noi.

Am ciulit urechile. La fiecare terasa pe langa care treceam, ma asteptam sa rasune ritmuri de manea. Dar nu auzeam. Uite ceva care nu e ca la noi. Anunturi publicitare, afise, scrieri pe pereti, nume de magazine, toate in spaniola. Inca ceva ce nu e ca la noi. Uruguayenii plimbandu-se pe strada cu termosul si recipientul pentru mate in brate, sorbind in momentele de ragaz. Nu ca la noi. Si marea, o briza puternica si racoroasa, o apa de culoare cafenie pentru ca la Montevideo inca vorbim de Rio de la Plata, nu de ocean. Nici asta nu e ca la noi.

Insuficient.

A doua seara, gratar pe acoperisul hostelului. Ma uit in zare si adulmec. Miroase a iesire la iarba verde intr-un week-end de iulie. Arturo, baiatul de la hostel caruia ii explicasem toata teoria mea, ma crede melancolica.“Ti-e dor?”“Stii bine ca nu. Cum as putea? Sunt acasa.”