Inainte sa ma imbarc in avionul cu bot albastru care avea sa ma aduca in Rio, mi-am pus tot felul de intrebari. M-am dus si pe la prieteni mai intelepti sa ma “caut” si sa ii rog sa ma ajute sa formulez cele mai bune intrebari. In fata unei foi cu desene si cuvinte scrijelite cu verde, Silvia ma intreaba “cat din calatoria ta e fuga si cat e cautare de libertate?”
Creierul meu s-a zbatut pentru un raspuns, a incercat sa rezolve vreo cateva integrale de viata si cand a ramas fara capacitate computationala, s-a blocat. A urmat un soi de liniste si am simtit ca ma voi intoarce cu niste raspunsuri. Pentru ca decizia plecarii fusese luata deja.
“Uitam tot: cartile pe care le citim, templele din Japonia, mormintele din Luxor, cozile din aeroport, propria noastra nebunie. Asa ca treptat incepem sa identificam fericirea cu altundeva…” (Da, tot Alain de Botton o zice si pe asta. Parca ar fi scris cartea pentru mine). In primele saptamani in Rio nu reuseam sa imi controlez zambetul de fiecare data cand ieseam din casa. Visasem atat de mult sa ma plimb pe strazile prafuite pana la plaja sau sa simt caldura inabusitoare a apusului, incat nu-mi venea sa cred ca e real. Timp de o luna faceam 2-3 ore cu autobuzul si barca spre centrul Rio si inca 2-3 ore la intors, insa privelistea ma facea de fiecare data sa cred ca sunt in paradis. Plaja Icarai, golful Guanabara si Muzeul de Arta Contemporana din Niteroi erau in stanga mea la dus si Cristo si Pao de Acucar ma priveau de dincolo de ocean la fiecare traversare cu barca.
Intr-una din zile faceam calculul de cum as putea ajunge intr-o zona dincolo de centru si mi-am dat seama ca ar fi 5 ore. In alta zi m-am intors seara, la ora de varf si am petrecut cele 2 ore in autobuz in picioare. Un pic mai tarziu au aparut ploile in peisaj si tot cartierul a fost sub ape vreo doua zile. Legatura dintre privelistea de la poalele Cristo Redentor si fericirea realitatii apropiate incepea sa se subtieze. Dupa doua interviuri la care intervievatorii n-au avut amabilitatea sa apara, legatura s-a rupt de tot.
De multe ori identificam fericirea cu o plaja cu palmieri si apa azurie, cu un oras unde se poate merge la plaja in aproape orice moment al anului, cu o cina la un restaurant dintr-o piateta ascunsa. Uitam ca astfel de momente sunt extraordinare si ca sunt urmate de multe momente comune. Cum facem sa pastram fericirea?
In Rio, mai mult decat in alte locuri unde am fost, bucuria si starea de bine pot sa vina de la interactiunea cu oamenii de aici. Am intrat in conversatii cu necunoscuti la coltul strazii, in autobuz, in metrou, la coada la supermarket. Am fost ajutata de necunoscuti. Insa am fost si in locuri unde nu se vedea tipenie de om. Singurele ganduri pe o raza de sute de metri erau ale mele. Ce ne facem cand ramanem singuri cu gandurile, cu intrebarile, cu problemele nerezolvate? Incercam sa fugim? E o posibilitate, doar ca am fugit deja vreo 10 000 de km. Curand, m-am prins ca fuga catre un nou oras, catre o cascada de vis sau catre un alt parc national n-o sa-mi foloseasca la nimic.
Nu am unde sa fug. Ca sa ma pot bucura de nisip, plaja, soare, oameni si samba exista o cerinta necesara si suficienta: sa ma bucur de mine. O sa ziceti “Hai, mai fetita, chiar crezi ca nu stiam si noi asta?!” Stiu ca stiati, si eu stiam. Doar ca intre a sti ceva si a face acel ceva mai e cale lunga. De la a sti sa mananci sanatos la a transforma asta intr-un stil de viata sunt rauri de efort, consecventa si dedicare.
Aceleasi rauri de efort, consecventa si dedicare ar trebui sa fie puse la bataie si pentru a reusi sa ne bucuram de noi in fiecare moment. O fi greu? Mai intai ar fi bine sa fim prezenti in fiecare moment, apoi sa facem alegeri constiente si sa le urmam, sa ne respectam valorile, sa ii sprijinim pe cei pe care ii iubim, sa ii acceptam pe cei din jur, sa le recunoastem reusitele, sa ne cerem scuze atunci cand gresim. Secunda de secunda, moment de moment. O fi greu?
Dupa multi ani in care am incercat sa fug, mi se pare ca am gasit o solutie – sa vreau sa ma gasesc. Iar solutia e atat de eliberatoare incat ma ajuta si sa raspund la intrebarea Silviei si sa ma intorc acasa. Pentru ca acasa e acolo unde ma simt “EU”.
Calatoria Aventurierului Zambaret a fost realizata cu sprijinul KLM Romania.
