Draga Santiago,
Ma incearca acum o mie și una de emoții. Dintre ele, trei sute douazeci și patru sunt temeri, cinzeci și una sunt angoase, patru sute nouașpe sunt emoții de tip “oau, nu pot sa cred ca-mi vad visul cu ochii!” și restul de doua sute șapte sunt ceva neidentificat, dar colorat viu și optimist.
Peste cateva ore ma imbarc intr-un avion care ma va duce spre Paris, și peste alte cateva ore ma voi imbarca in alt avion spre tine. Ne vom revedea.
Incerc sa rememorez momentele-cheie ale relației noastre. Clipa in care te-am vazut prima oara, de exemplu. Venisem de la Pucon cu un autobuz de noapte și ajunsesem dimineața inainte de șapte. Soarele tocmai se ridicase din spatele cordilierei Anzilor și eu prin ferestrele autogarii San Borja nu vedeam un oraș, ci niște contururi de zgarie-nori care se diluau și se suprapuneau in lumina caramizie a dimineții. Imi paruseși pana atunci unul dintre locurile alea atat de indepartate incat a ajunge acolo echivala cu o excursie pe luna. Excursie pe care, uite, se pare ca o facusem, și simplul fapt de a-ți vedea siluetele de metropola ma umplea de emoție. Era vara.
Imi vine ușor sa identific momentele cruciale petrecute cu tine. Nu sunt cele in care s-au intamplat lucruri spectaculoase, ci cele pe care le țin minte in cele mai mici și nesemnificative detalii. Așa a fost și jumatatea de ceas pe care am petrecut-o in shuttle-ul spre aeroport, a doua zi dupa ce am venit, cand plecam spre Insula Paștelui. Ora (trei și ceva dimineața) nu lasa mult loc de luciditate, dar am acum foarte clar in fața ochilor strazile luminate, dar pustii, bancomatul de la un colț care fusese spart poate cu cateva minute in urma, cartierul cu cladiri art deco prin care am trecut la un moment dat. Simt o duioșie inexplicabila pentru stilul art deco. Un oraș cu construcții art deco, in orice loc din lume ar fi el, imi da senzația liniștitoare ca sunt acasa. Așa erai și tu, in toiul nopții, vazut prin geamurile fumurii ale unui microbuz. Cred ca a fost primul moment in care m-am gandit ca ești un loc in care aș putea trai.
Te-am revazut cu mai bine de o saptamana mai tarziu, dupa ce ma intorsesem din Insula, dupa ce mai și plecasem și revenisem și de la Valparaiso. Era deja aprilie. Soarele dogorea cu putere și cele mai bine de treizeci de grade de la umbra anulau in mintea mea chiar și posibilitatea teoretica a unui alt anotimp. Cainii vagabonzi zaceau fara vlaga la umbra betoanelor din districtul financiar și, sub coroanele copacilor din parcuri, cuplurile tolanite pe iarba se sarutau fara inhibiții. In barrio Yungay, cate un insetat se racorea la o cișmea, printre zidurile colorate viu in graffiti-uri cu figura lui Victor Jara. La asfințituri cerul devenea portocaliu intens, iar serile terasele din boemul Bellavista se umpleau de lume. Vara ramasese ințepenita intre zgarie-nori și Anzi. In zilele alea, cu toate ca eram conștienta ca peste puțin timp vremea buna se va termina și parcurile se vor goli, ca Bellavista noaptea nu e cel mai sigur loc din lume și ca secretul apusurilor amețitoare e smogul dens care te acopera, mi-ai parut pur și simplu perfect.
Nu ești perfect, cum niciun oraș de pe lumea asta nu e, dar ai o personalitate a ta, un anumit ceva care ma face sa revin acum la tine. De data asta pentru un timp nedeterminat.
Bineințeles, decizia de a ma muta la antipozi (aproape) e mai mult decat o chestiune de clima și cladiri frumoase. Ține și de nevoia de schimbari profunde, de faptul ca deja mi-e greu sa disociez viața mea de calatorii, de o curiozitate fața de America de Sud, care nu mi s-a potolit. Iar a trai o perioada in locurile care ma intereseaza mi se pare nu cea mai buna, ci singura opțiune care poate sa ma bucure in acest moment.
Pe scurt, sunt incantata. Sper ca ești și tu.Un abrazo,
Paula
