La inceput a fost culoarea. Și culoarea era ecou, și ecoul era tacere, dar trebuie sa incheiem acest joc al definițiilor pentru ca altfel nu mai terminam niciodata și oricum devine totul prea abstract și poate nu toți dintre voi ați fost acolo ca sa va dați seama ca chiar așa e.
La inceput vezi doar culoarea, așadar, cand intri sa vizitezi Convento de Santa Catalina din Arequipa, Peru. E roșu, albastru, alb, gri și verde. Apoi culorile iau forma unei suite de elemente vizuale care se repeta in infinite variațiuni, rezultand un labirint de ziduri roșii, trepte de piatra, felinare, ghivece cu mușcate roșii in fața cate unui perete albastru, curți interioare gri prin care se intrezaresc pereți roșii pe care se cațara plante cu frunze verzi, chilii albe cu flori roșii, coridoare intunecate care dau spre curți albastre cu felinare pe prichici, colțuri roșii dupa care dai de o casa albastra, porți albastre care se deschid spre patio-uri roșii cu scari gri și felinare pe jos.
Ar fi monoton daca n-ar fi totul atat de perfect și atat de fermecator. Dar, cumva, strazile și curțile interioare din Santa Catalina reușesc sa fie atat de incantatoare cu aerul lor andaluz de Cordoba și Sevilla, atat de cuceritoare cu simplitatea lor incat saracia recuzitei nu e deranjanta. Dimpotriva, contribuie la crearea ambianței de pace. In fond, suntem intr-o manastire.
Sau intr-o fosta inchisoare, daca alegeți sa o priviți așa. Santa Catalina a fost fondata in 1579 de catre o tanara vaduva bogata, Dona Maria de Guzman și, cu trecerea anilor, a crescut, putand sa adaposteasca aproape 500 de calugarițe și servitori in vremurile de maxima populare. Spun vremurile de maxima populare și nu de maxima fervoare religioasa, pentru ca, pana in secolul XIX, intrarea in manastire nu prea avea de a face cu vocația, ci mai mult cu averea. Cand o fata din inalta societate se casatorea, familia trebuia sa plateasca in timpurile coloniale o dota care putea ajunge pana la cinci mii de monede de argint (echivalentul a catorva sute de mii de euro in banii de azi). Consecința e previzibila: multe dintre familiile instarite, dar care aveau prea multe fete, reușeau sa iși marite doar una sau, in cel mai bun caz, doua. Pentru restul, Cel de Sus se dovedea un mire mai puțin pretențios.
Deși la Santa Catalina cerea și El o zestre. Mai mica, ce-i drept, de doar o mie de monede de argint. Era, cum ar veni, o manastire de cinci stele. Lucrul nu a ramas fara consecințe la nivelul vieții monastice. Santa Catalina era și nu era un spațiu de rugaciune și retragere din viața lumeasca. Calugarițele care intrau aici nu veneau neinsoțite – din cele 500 de persoane care iși aveau salaș in spațiul manastirii, doar cam 180 depusesera voturile monahale. Restul erau, in marea lor majoritate, servitorii care le slujeau. Maicile traiau in mici casuțe de dimensiuni cam mari pentru niște chilii, și li se permiteau mici luxuri care intr-o manastire normala nu erau admise, pentru a le face sa accepte mai ușor o viața de privațiuni pe care ele nu și-o alesesera.
In secolul XIX, din fericire (cred!), s-a desființat obligativitatea zestrei la casatorie. Lucrul a dus la o schimbare profunda in rațiunea de a exista și in practicile din interiorul lacașului. In sensul ca a devenit, in sfarșit, o manastire adevarata, unde intrau doar cele care simțeau chemarea, se traia in austeritate și rugaciune.
In ziua de azi, in Santa Catalina traiesc aproximativ douazeci de maici, cu varste cuprinse intre douazeci și ceva și nouazeci și ceva de ani. Dar nu dai de ele ca turist, sunt intr-o zona noua a complexului. Dai doar de culorile vii, intense, imbracand interioare și exterioare intercalate, ziduri, chilii, curți și coridoare intr-o feerie liniștita cu parfum de oraș spaniol.
